colinda Deschide nasa usile

Astazi s-a nascut ISUS

Astazi s-a nascut Hristos
Mesia chip luminos
Laudati si cantati
Si va bucurati.

Mititel infasetel 
in scutec de bumacel
Laudati si cantati
Si va bucurati.

Vantul bate nul razbate
neaua ninge nul atinge
Laudati si cantati
Si va bucurati.

Si de acum pana-n vecie 
mila domnului sa fie
Laudati si cantati
Si va bucuratï.

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Cele mai primejdioase specii de rechini

În fiecare an, în lume sunt înregistrate, în medie, 60 de atacuri ale rechinilor asupra oamenilor. Deşi rareori soldate cu moartea, aceste întâmplări înspăimântă oamenii. Întreţinută şi sporită de filme de mare succes precum "Fălci", groaza oamenilor în faţa rechinilor creşte parcă din zi în zi, proiectându-se, fără a alege, asupra întregului grup, în ciuda faptului că acesta cuprinde sute de specii, dintre care cele mai multe nu sunt câtuşi de puţin periculoase pentru om. Doar câteva sunt cunoscute pentru a fi atacat – provocate sau neprovocate – oameni. Şi, ca să nu ne speriem, aşa, degeaba, când nu e cazul, iată, conform datelor de care dispunem până în prezent, care sunt speciile cel mai des implicate în atacuri asupra oamenilor.

Grupul rechinilor cuprinde cca. 400 de specii, dintre care abia vreo 15 "au cazier" - adică se ştie că ar fi atacat oameni. Marea majoritate a atacurilor sunt înfăptuite de rechini din 4 specii: marele rechin alb, rechinul tigru, rechinul taur şi rechinul cu înotătoare albe.

Mari, agresivi, puternici, aceşti rechini sunt prădători de top în ecosistemele în care trăiesc şi comportamentul lor vânătoresc îi împinge să atace cu îndrăzneală prăzi mari. Nu au neapărat ceva cu omul - poate că, de multe ori, nici nu disting faptul că e vorba de un om, ci îşi dau seama doar că au de-a face cu un mamifer măricel, tocmai bun ca să-i sature. (Om sau focă, tot aia. Rechini fac mai puţine mofturi decât credem noi.) Alteori, e vorba despre aşa-numite atacuri provocate (de om, adică): omul se apropie prea mult de un rechin (sau încearcă chiar să-l atingă, cum mai fac uneori anumiţi scufundători), iar acesta se simte ameninţat. Şi atunci, se apără... atacând. Însă groaza cea mare a oamenilor rămân tot atacurile neprovocate, ai căror protagonişti sunt adesea rechini din cele patru specii mari şi tari:

• marele rechin alb (Carcharodon carcharias), eroul filmelor de groază cu rechini, şi-a câştigat această faimă cruntă datorită implicării sale în cel mai mare număr de atacuri şi datorită mărimii impresionante (ajunge până la 6 metri lungime). Este, într-adevăr, un prădător redutabil, deşi omul nu se numără printre alimentele sale preferate; marele alb se hrăneşte în mod obişnuit cu peşte, păsări de mare şi foci. Trăieşte în apele din regiunile tropicale şi temperate, şi nu doar în oceane, ci şi în Marea Mediterană.

• rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier ), care poate ajunge până la 5 metri lungime, e vicecampionul în ceea ce priveşte numărul de atacuri asupra oamenilor. Aceste rechin are o dietă foarte variată (mănâncă păsări marine, peşti, crustacee, calmari, foci, delfini, şerpi marini, ţestoase, rechini mai mici decât el), deci probabil că nu s-ar apuca să vâneze oameni ca să aibă ce mânca. Problema e alta: această specie umblă adesea prin apele puţin adânci, prin recife de corali, golfuri, canale, ceea ce măreşte şansele întâlnirii cu oamenii. Iar uneori, se lasă cu atacuri.

• rechinul cu înotătoare albe (Carcharinus longimanus) trăieşte în apele calde sau temperate ale oceanelor, de jur împrejurul globului. Lung de până la 3 metri, se distinge prin înotătoarele sale pectorale lungi şi late, cu vârfurile albe. Deşi înoată lent, poate fi un prădător primejdios pentru om. Această specie de rechin este cunoscută pentru a fi fost implicată în moartea cumplită a câtorva zeci de oameni din echipajul crucişătorului USS Indianapolis, scufundat de un submarin japonez; oamenii căzuţi în apă n-au avut nicio şansă în faţa rechinilor sosiţi la locul accidentului. Jacques-Yves Cousteau o considera cea mai periculoasă specie de rechin.

• rechinul-taur (Carcharhinus leucas ) este unul dintre cele mai temuţi prădători şi un real pericol pentru om. Nu numai că poate fi întâlnit pe o arie vastă, în apele de coastă din zonele tropicale şi subtropicale, dar, datorită unor capacităţi de adaptare extraordinare, este capabil să trăiască şi în ape dulci şi urcă pe fluvii până la mii de kilometri în amonte: în Amazon au fost descoperiţi rechini-taur la 4.000 de km depărtare de Atlantic. Iar cu prilejul inundaţiilor care au lovit Australia la începutul acestui an, la toate pericolele aduse în mod obişnuit de inundaţii, s-au adăugat şi un număr de rechini-taur, care au fost văzuţi înotând pe străzile inundate ale unor oraşe australiene, veniţi din râuri, odată cu apele ieşite din matcă. 
  

Pe lângă "cei patru grei", mai există alte câteva specii în cazul cărora au fost înregistrate atacuri, provocate sau neprovocate, dar în număr mult mai mic comparativ cu cele atribuite celor 4 specii precedente.

Astfel, au mai fost raportate cazuri de atacuri în care au fost implicaţi:

Rechinul mako

Rechinul lămâie

Rechinul cenuşiu de recif

Rechinul de recif cu înotătoare negre (Carcharinus melanopterus)

Rechinul albastru (Prionace glauca)

Rechinul mătăsos ( - numit astfel din pricina pielii sale netede la atingere)

Rechinii ciocan (există 9 specii, dintre care trei pot fi periculoase pentru om)

Rechinul de Galapagos


În 2009, lista rechinilor implicaţi în atacuri asupra oamenilor s-a îmbogăţit cu o nouă specie: în Hawaii, un înotător a fost muşcat de două ori (la interval de 15 secunde) de un rechin-trabuc (Isistius brasiliensis fotografia de mai jos), o specie de mici dimensiuni, care trăieşte, de obicei, la adîncimi mari (au fost găsiţi până la peste 3,5 km adâncime) şi migrează pe verticală, în fiecare zi, ridicându-se spre suprafaţă pentru a se hrăni. Acest "rechinaş" (care atinge doar vreo jumătate de metru în lungime) se hrăneşte cu carnea unor mamifere marine şi peşti: se prinde de corpurile lor cu gura sa ca o ventuză, retează scurt o bucăţică, muşcând cu dinţii săi tăioşi, şi pleacă lăsând în urmă o rană de formă rotundă - dureroasă, după cum se poate închipui, dar care nu pune în pericol viaţa victimei.

Aici trebuie spus că există oricând posibilitatea de a fi atacat şi de specii care, în mod obişnuit, n-au nicio treabă cu omul - nu mănâncă niciodată carne de om. De pildă, rechinii-covor (sauwobbegong - poza de mai jos): aceştia trăiesc în Australia şi arhipelagul indonezian, în apele puţin adânci din apropierea ţărmului; au corpul lăţit şi stau culcaţi pe fundul mării, culoarea lor făcându-i să se confunde cu substratul. Dacă un om calcă pe un astfel de rechin, din greşeală, animalul va avea, fireşte o reacţie de apărare: se va răsuci fulgerător şi îl va muşca pe om de picior. Din fericire, aceste muşcături nu sunt, de obicei, foarte grave, deoarece rechinii-covor nu au dinţi mari şi puternici (dar sunt ascuţiţi şi pot trece şi prin costumul de neopren!). Există şi cazuri în care aceşti rechini au muşcat scafandri care i-au deranjat, atingându-i intenţionat. În ciuda aspectului lor lătăreţ, rechinii wobbegong sunt foarte flexibili şi pot să se arcuiască şi să muşte chiar când sunt apucaţi de coadă. Prin urmare, cea mai bună metodă de a evita atacul este să îi lăsăm în pace.

Şi acum, după ce v-am speriat bine, să răspundem totuşi la o întrebare importantă: cât de mare e riscul de a fi atacat de un rechin? Organizaţia American Elasmobranch Society şi Muzeul de Istorie Naturală din Florida au întocmit o bază de date numită The International Shark Attack File, în care sunt înregistrate atacurile raportate până în prezent. Pe baza informaţiilor adunate, au fost calculate statistic şansele ca o persoană să fie atacată de un rechin şi şansele ei de a muri din cauza atacului.

• Şanse de fi atacat de un rechin: 1 la 11,5 milioane
• Şanse de a fi omorât de un rechin: mai puţin de 1 la 264 de milioane

Şi, dacă vorbim despre interacţiunile dintre oameni şi rechini în termeni ca atacat şi omorât, iată şi câteva cifre care arată cine pe cine atacă şi omoară şi în ce măsură.
În SUA, între anii 2004-2008, 4 persoane au murit din cauza atacului rechinilor. În schimb, oamenii omoară cca. 100 de milioane (!) de rechini în fiecare an. Pescuitul excesiv şi practici abominabile, dar foarte răspândite, precum prelevarea înotătoarelor, după care restul rechinului e aruncat în apă (înotătoarele de rechin fiind ingredientul principal într-un costisitor fel de mâncare din bucătăria asiatică) au dus la o situaţie de care puţini dintre cei care vorbesc despre rechini sau se tem de ei sunt conştienţi: multe dintre speciile de rechini, inclusiv marele alb, sunt trecute pe lista speciilor vulnerabile sau deja ameninţate cu dispariţia. De fapt, cine e duşmanul cui?

Giganţii pădurilor îngheţate: urşii nordului

Cu o lungime a corpului ce depăşeşte 3,50 metri şi o greutate de peste 700 de kilograme la masculii adulţi, urşii din insula Kodiak şi de pe întinsele ţinuturi ale peninsulei Kamceatka sunt cei mai mari urşi bruni actuali, unicul lor rival serios fiind ursul polar, mai bine cunoscut oamenilor.

Ursul brun de care am auzit cu toţii trăieşte în pădurile sălbatice din Europa, Asia şi America de Nord, numărând şapte subspecii, diferite între ele prin dimensiuni şi prin culoarea blănii. Ursul Kodiak (fotografia de mai sus) este una dintre aceste subspecii, cea mai impunătoare, datorându-şi reputaţia în primul rând dimensiunilor sale, care îi fac pe urşii bruni din sud-estul Europei (câţi au mai rămas) să pară plăpânzi prin comparaţie.

Din cele mai vechi timpuri, ursul a fost adorat şi temut de toate popoarele lumii. Animal- simbol al castei războinicilor, el i-a fascinat şi pe daci, Zalmoxis - numele zeităţii supreme a acestora - însemnând Cel ce se află sub o blană de urs.
Dispărut din majoritatea ţărilor europene din cauza vânării sale în exces, dar mai ales din pricină dispariţiei pădurilor, ursul brun (Ursus arctos arctos) are încă, în România, una dintre cele mai numeroase populaţii din Europa, aproximativ 5.000 de urşi trăind încă în Munţii Carpaţi. 

Din punctul de vedere al masivităţii corporale, ursul brun european rămâne, totuşi, unul de categorie mijlocie în comparaţie cu urşii Kodiak. Chiar şi temuţii grizzly (ursul grizzy este o altă subspecie, nordamericană, a ursului brun) ar privi timid în sus spre coloşii din insulele Kodiak şi Afognak .

Care ar fi explicaţia? De ce s-au dezvoltat atât de mult aceşti urşi care, totuşi, au acelaşi ADN că şi semenii lor din Carpaţi? Răspunsul este simplu, surprinzător şi vine din două direcţii: foamea şi frigul.

Urşii sunt omnivori, adică mănâncă o hrana foarte variata, de la cerbi şi mistreţi până la ciuperci, zmeură, ghindă şi furnici, iarba proaspătă nefiind nici ea ocolită. De fapt, această dietă stă la baza evoluţiei şi a supravieţuirii lor cu succes de-a lungul mileniilor.

Însă hrana urşilor Kodiak (Ursus arctos midendorffi) şi a celor din Kamceatka (Ursus arctos beringianus - fotografia de mai jos) este diferită de a altor urşi de pe glob. În mod obişnuit, cei dintâi sunt vegetarieni, însă în timpul primăverii şi al toamnei dieta lor se compune în proporţie de 95% din somonii care migrează în aceste perioade pe râurile ce traversează teritoriile urşilor.

Carnea somonilor este foarte bogată în proteine şi fosfor. Scheletul şi masa musculară ale urşilor Kodiak s-au dezvoltat atât de mult tocmai datorită acestui mic secret alimentar. La începutul secolului XX, zoologul Carl Bergmann a emis şi a demonstrat teoria potrivit căreia orice mamifer de talie mare din zonele reci ale planetei tinde să dezvolte o talie şi mai mare, pentru a reduce astfel pierderile de căldură ale organismului. Alături de hrănirea cu somoni, temperaturile scăzute au contribuit din plin la apariţia pe Terra a celor mai mari urşi. 


Uriaşi paşnici şi mame feroce

În cea mai mare parte a anului, masculii trăiesc izolaţi, adunându-se în grupuri doar în perioada când somonii îşi încep migraţia anuală. În ciuda înfăţişării ameninţătoare, sunt animale paşnice şi nu atacă omul decât dacă sunt răniţi sau dacă se sperie de apariţia bruscă a acestuia pe teritoriul lor.

Cu totul altfel stau lucrurile însă în cazul ursoaicelor cu pui. Ele sunt mame excelente, iar instinctul lor matern este foarte dezvoltat, motiv pentru care majoritatea actelor de agresiune la adresa omului sunt săvârşite de aceste făpturi hiperprotectoare.

Înzestrări şi comportamente

În medie, urşii Kodiak trăiesc 20 de ani, dar în condiţii optime de viaţă pot atinge şi chiar depăşi 30 de ani. Auzul lor este bine dezvoltat în comparaţie cu cel uman, în timp ce văzul este mai slab, urşii având totuşi abilitatea de a distinge culorile, deşi în lumină difuză sau pe înserat nu sunt chiar nişte campioni ai acuităţii vizuale. Mirosul este cel mai evoluat simţ al lor, până şi câinii poliţişti fiindu-le inferiori când vine vorba de adulmecarea unei urme prin pădure. Indienii din America de Nord au o vorba edificatoare în acest sens: "Un ac de brad a căzut în mijlocul pădurii. Vulturul l-a văzut, cerbul l-a auzit, iar ursul l-a mirosit." 

Culoarea blănii include o largă varietate de nuanţe, de la brun-închis la roşcat. Primăvara, urşii proaspăt ieşiţi din "somnul de iarnă", ce durează din octombrie până în mai, se hrănesc în special cu iarbă proaspătă - un excelent depurativ. Odata cu începerea migraţiei somonilor, urşii nordici se adună în grupuri mari de-a lungul râurilor, pentru a pescui. Ordinea în care se poziţionează este interesantă: masculii adulţi dominanţi sosesc primii şi aleg întotdeauna cele mai bune locuri, urmaţi îndeaproape de ursoaicele cu pui, de alţi urşi adulţi şi, în cele din urmă, de urşii tineri şi neexperimentaţi.

Acestea sunt cele mai dificile şi mai periculoase momente pentru ursoaicele cu pui, deoarece masculii adulţi le omoară o parte din progenitură, pentru ca astfel ursoaicele să intre din nou în călduri, iar ei să îşi poată perpetua zestrea genetică. Un astfel de comportament, crud în ochii oamenilor, se întâlneşte, de fapt, la multe specii de carnivore, natura asigurând astfel populaţii de animale cu o diversitate genetică sporită.



Oameni şi urşi

Atracţia exercitată de urşi a condus, în ultimii ani, la întîmplări care spun mult despre natura şi caracterul acestor mamifere, dar şi despre ignoranţa, ghinionul, dragostea sau devotamentul oamenilor care trăiesc lângă urşi. Iată, pe scurt, poveştile a doi iubitori de urşi, cu aspectele lor luminoase şi întunecate:

Timothy Treadwell, poreclit Grizzly Man, a fost un împătimit după urşi, a trăit lângă ei în sălbăticie (cel mai mult vreme de 2 ani neîntrerupt), i-a studiat, i-a iubit, s-a luptat în aceeaşi măsură cu braconierii şi cu autorităţile pentru protecţia lor... şi a murit alături de prietena să, Annie Huguard, în octombrie 2003, ucis de o ursoaică în Parcul Naţional Katmai din Alaska. Fundaţia Grizzly People, înfiinţată de Timothy, este însă activă şi în ziua de astăzi şi se ocupă, în continuare, de protecţia naturii din zonă. Robert de Niro şi Leonardo di Caprio, alături de numeroase alte vedete hollywoodiene, se număra printre susţinătorii fundaţiei.

În 2004 a apărut un film despre viaţa şi activitatea lui Timothy Treadwell, Grizzly Man, peliculă care a fost premiată la Festivalul de Film de la Sundance. Subiectul ei (viaţa lui Treadwell, adică aceea a unui tânăr drogat, blazat şi pesimist care îşi găseşte liniştea şi fericirea în traiul alături de un grup de urşi grizzly) a impresionat profund atât criticii, cât şi spectatorii.

Dacă povestea lui Treadwell este ruptă din realitate, succesul nebunului blond care a trăit printre urşi venind după moartea protagonistului, în schimb story-ul lui Bart the Bear (un urs Kodiak) şi a lui Doug Seus (cel care l-a crescut şi i-a fost alături toată viaţă) vine chiar de la Hollywood. Bart era un pui orfan, mama să fiind ucisă de vânători. Dresorul şi iubitorul de animale Doug Seus l-a găsit în pădure pe când Bart era de mărimea unui pantof şi cântarea doar 500 de grame, l-a crescut, l-a îngrijit şi l-a iubit toată viaţă.
Seus a înfiinţat organizaţia Vital Ground, pentru protecţia urşilor, tot datorită lui Bart, ursul care, între timp, a ajuns la nu mai puţin de 680 kg. Inteligenţa şi caracterul său blând l-au dus pe Bart până şi la Hollywood, el nefiind altul decât ursul pe care l-aţi văzut în filmele The Edge, Legends of the Fall, Red River, On Deadly Ground, Clan of the Cave Bear, precum şi în multe documentare National Geographic.

A reuşit să-i atragă atenţia şi lui Jean-Jacques Annaud, care i-a acordat fără rezerve rolul principal în multipremiatul sau film L' ours. Actori celebri precum Anthony Hopkins, Brad Pitt şi Steven Seagal au lucrat fără frică la filmări alături de Bart şi de Doug Seus. Dispariţia lui Bart la 23 de ani, în anul 2000, le-a lăsat un gol în inimă tuturor celor care l-au cunoscut.


Urşii lumii

În momentul de faţă, neamul urşilor numără opt specii:

Baribalul sau ursul negru american (Ursus americanus)
Greutate: 70-200 kg
Lungime: 1,5-2 m
Foarte adaptabil la diferite medii de viaţă, trăieşte în America de Nord. Teritoriul unui individ variază între 3-12 kmp.

Ursul brun (Ursus arctos)
Greutate: 150-700 kg
Lungime: 2-3,5 m
Cea mai răspândită specie de urşi; trăieşte în America de Nord, Europa, Asia. Ursul Kodiak, ursul de Kamceatka şi ursul grizzly sunt subspecii ale acestei specii.
Teritoriul unui individ variază între 45-400 kmp.

Ursul polar (Ursus maritimus)
Greutate: 250-800 kg
Lungime: 2-3,5 m
Cel mai carnivor dintre urşi (se hrăneşte aproape exclusiv cu ceea ce vânează) are un strat substanţial de grăsime, care îi permite să reziste frigului şi să înoate 80 km fără să se odihnească. Nu are teritoriu, indivizii călătoresc continuu printre gheţurile arctice.

Urşii bruni şi cei polari sunt foarte înrudiţi genetic (în grădinile zoologice, cele două specii au fost încrucişate, rezultând pui sănătoşi şi fertili).

Ursul panda gigant (Ailuropoda melanoleuca)

Greutate: 175 kg Lungime: 1,5-2 m
Cea mai periclitată specie de urs din lume trăieşte numai în China. Are, la fiecare membru anterior, câte o prelungire a unui os de la încheietură, care arată că un deget opozabil. Se hrăneşte doar cu bambus. Teritoriu foarte mic, între 2-3 kmp.

Ursul malaez (Helarctos malayanus)
Greutate: 30-65 kg
Lungime: 1,2-1,6 m
Cea mai mică specie de urs. Activ doar noaptea; considerat (poate eronat) foarte feroce şi agresiv. Trăieşte în Thailanda, Laos, Cambodgia, Bangladesh, Malaezia, Indonezia, sudul Chinei.

Ursul tibetan (Ursus thibetanus)
Greutate: 100-250 kg
Lungime: 1,2-2 m
Ziua doarme în scorburi şi peşteri. Regim omnivor, în căutarea hranei nu se sfieşte să atace satele. Cea mai bipeda specie de urşi, poate merge în două picioare chiar şi 1 km. Teritoriu: între 10-20 kmp.

Ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus)
Greutate: 75-180 kg
Lungime: 1,3-2,2 m
Aproape total vegetarian, este cel mai arboricol dintre toţi urşii. Două pete alburii în jurul ochilor au condus la denumirea sa actuală. Trăieşte doar în munţii Anzi.

Ursul furnicar (Melursus ursinus)
Greutate: 100-150 kg
Lungime: 1,7-2 m
Este ursul cu cele mai lungi gheare; prezintă cea mai mare toleranţă la căldură. Trăieşte în Sri Lanka, India, Nepal.